În Episodul 39 nu mai vorbim despre traume și suferință, și trecem de la a ne cunoaște pe noi înșine la lumea care ne înconjoară. Vă invit într-o călătorie virtuală undeva la peste 10.000 km de România, alături de Dragoș și Cristina — doi „Balinezi” veniți din România. Vom descoperi „Insula Zeilor”, cu toată magia locurilor, spiritualitatea oamenilor, mâncarea sănătoasă și cele mai „instagramabile peisaje” — dar și cum te poate transforma o astfel de experiență.

Vom descoperi împreună zonele cele mai interesante (Ubud, Seminyak, Canggu, Kuta, Lovina, Lombok, insulele Gili, insulele Nusa), câteva dintre diferențele culturale între „acasă” și această parte a Indoneziei, precum și ce surprize ne rezervă. Dar, ca să nu ratăm nimic, o să demontăm și câteva mituri pe drum.

Indonezia: contextul pe care nimeni nu-l pune pe Instagram

Cea mai mare țară insulară din lume, Indonezia, se întinde pe 1.904.569 km², având nu mai puțin de 3 fusuri orare. Are peste 17.000 de insule și o populație de aproximativ 275 de milioane de oameni. Partea interesantă e că multe dintre zonele și insulele Indoneziei sunt radical diferite între ele — în materie de dialecte, floră, faună, relief și climă.

Și aici apare primul lucru pe care „experții de vacanță” îl uită: Bali nu este Indonezia. Bali e o insulă mică — sub 1% din suprafața țării — dar concentrează o cotă disproporționată din turismul internațional. Restul Indoneziei e majoritar musulman; Bali e insula hindusă. Java are metropole de zeci de milioane; Sumatra are junglă și urangutani; Papua e practic o altă lume. Cine spune „am fost în Indonezia” după două săptămâni petrecute între un beach club din Canggu și o clasă de yoga din Ubud a văzut, de fapt, o vitrină foarte îngust curatoriată.

Bali — Insula Zeilor

Bali este un caz particular al Indoneziei din multe puncte de vedere. Religia predominantă este hinduismul balinez — o combinație între hinduism, animismul local și tradiții ancestrale. La fiecare câteva sute de metri vei întâlni un templu, iar dimineața vei vedea canang sari, micile ofrande din frunze de palmier cu flori și bețișoare parfumate, așezate pragmatic pe trotuare, pe scutere, pe treptele magazinelor. Nimeni nu le pune pentru cameră. Le pune pentru că așa se face.

Bali este și o insulă extrem de turistică. Vei auzi engleză stricată — „international English” — cu zeci de accente oriunde mergi. Vei plăti în rupii indoneziene sume care te fac milionar peste noapte (un prânz decent poate costa cât o cafea la București), și vei învăța rapid că traficul de scutere are o logică proprie, undeva între haos organizat și artă marțială.

Zonele — fiecare cu vibe-ul ei

Un lucru fascinant e că Bali se împarte în zone, iar fiecare pare o mică țară cu personalitatea ei.

Canggu — o tentativă de a re-crea lumea vestică (Europa, US, Australia), „cu un pic de sos de Bali pe deasupra”, cum s-a exprimat un expat olandez care locuiește aici de trei ani și jumătate. Aici vei mânca faimoasele healthy breakfast bowls, avocado on toast, vei întâlni consumul de alcool în baruri, MacBook Pro-uri deschise în cafenele cu wi-fi și expați care merg la surf între două call-uri. E capitala neoficială a „digital nomad”-ului — un termen care sună romantic până realizezi că înseamnă, de multe ori, aceeași muncă de birou, doar cu un palmier în fundal.

Seminyak — familiști, energie de „Mamaia Nord”, hoteluri mai fancy (adesea francize ale lanțurilor europene și americane). E confortabil, e curat, e previzibil.

Kuta — aici trebuie spus adevărul brutal. Kuta e clișeul care s-a stricat. Cândva satul de pescari care a lansat mitul Bali, azi e o aglomerare de cluburi, magazine de suvenire și plaje pe care valul aduce, din păcate, tot mai mult plastic. Cine își imaginează Bali după pozele de pe Instagram și ajunge în Kuta rămâne, de obicei, cu o mică depresie. E lecția numărul unu despre distanța dintre brand și realitate.

Uluwatu — stânci care coboară abrupt în ocean, un templu așezat spectaculos pe faleză, maimuțe (destul de obraznice și de-a dreptul agresive — își fac un sport din a fura ochelari și telefoane, apoi le „vând” înapoi pe mâncare) și plaje absolut superbe. Aici surful e serios, iar apusurile sunt genul care justifică drumul.

Ubud — centrul „eat pray love” al insulei. Yoga, tantra, tarot, cosmic soul training, reiki, qi gong, intuitive bodywork, spiritual coaching, vindecare prin puterea piramidelor, sound healing, permaculture — aș putea continua încă trei paragrafe. La fiecare câțiva metri întâlneai pe cineva care îți amintea de personajele parodiate de JP Sears. Dar tot Ubud este și inima artistică reală a insulei — cu artiști vizuali care combină temele tradiționale cu influențe moderne, cu ateliere de sculptură în lemn și cu terasele de orez de la Tegallalang, celebre, superbe și, ironic, atât de fotografiate încât ai coadă la leagănul instagramabil.

Partea de nord (Lovina și împrejurimile) — mult mai puțin turistică, mai rurală. În multe sate, localnicii nu sunt obișnuiți cu australieni, americani și europeni așa cum sunt cei din sud. Aici Bali respiră altfel, mai lent, mai autentic.

Mituri și adevăruri

Mit: „În Bali e ieftin.” Adevăr parțial. Mâncarea locală și cazările simple sunt ieftine; dar beach club-urile, brunch-urile fotogenice și vilele cu piscină infinită au prețuri occidentale. Poți trăi cu 15 dolari pe zi sau cu 150.

Mit: „Toată insula arată ca pozele.” Fals. Pozele arată un metru pătrat, atent încadrat. Faimosul „Gates of Heaven” de la templul Lempuyang, cu reflexia în apă? Reflexia e trucată — un tip cu o oglindă sub telefon o creează, și există literalmente coadă de o oră ca să-ți faci poza.

Adevăr: spiritualitatea localnicilor e „pe bune”, nu de vitrină. Iar asta se simte.

Ce NU știu cei care nu au fost în Bali

Aici vine doza de realism. Bali suferă de propriul succes. Dezvoltarea imobiliară și turistică a explodat, iar orezăriile — simbolul absolut al insulei — sunt betonate una câte una pentru vile și cafenele. Canggu, care acum un deceniu era sat cu câmpuri, e azi un șantier permanent. Traficul din sud a devenit sufocant.

Apa e o problemă serioasă: turismul consumă enorm, iar unele zone rurale rămân cu rezerve subterane epuizate. Gestionarea deșeurilor nu ține pasul cu numărul de vizitatori — de aici plasticul de pe plaje, mai ales în sezonul musonic, când curenții aduc gunoiul înapoi la mal. Iar „digital nomazii” care laudă insula contribuie, fără să vrea, la scumpirea locuințelor pentru balinezii înșiși.

Nu spun asta ca să descurajez pe nimeni. O spun pentru că un loc merită iubit întreg, nu doar în filtrul potrivit. Bali rămâne magic — dar magia lui e mai fragilă decât pare pe feed.

Fauna și oamenii

Am trăit în cameră cu gecko (care scot niște sunete surprinzător de puternice), am văzut libelule colorate, fluturi mari, un șarpe de dimensiuni impresionante, reptile mari (un fel de combinație între dragonul de Komodo și un crocodil miniatural) și diferite specii de maimuțe. În apă — țestoase imense, pești exotici, și abia aștept delfinii și pisicile de mare.

Iar oamenii… oamenii sunt incredibil de buni. E de-a dreptul șocant să vezi oameni care nu prea se enervează și nu au agresivitatea la care te aștepți. Mai ales când vii dintr-un oraș ca București, după ce ai călătorit cu Taxi Pelicanu, contrastul e cu atât mai izbitor. Poate ăsta e, până la urmă, adevăratul suvenir din Bali: nu poza, ci întrebarea „de ce nu putem fi și noi așa?”